cinegetica

Cocosul de munte

Dintre cele trei specii de tetranoide care trăiesc în țara noastră, cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn și ierunca, cocoșul de munte (Tetrao urogallus L.) este cel mai mare la corp și cel mai important din punct de vedere vânătoresc. Între mascul și femelă există o mare diferență în ceea ce privește coloratura. Cocoșul are culoarea generală închisă, reflectând în albastru cu sclipiri metalice.

Capul și bărbia sunt de culoare neagră, gâtul, spatele și aripile sunt brun negre, gușa și pieptul sunt de culoare verde-negru, coada e albă cu pete albe neregulate, ciocul se aseamănă cu cel al răpitorilor, osos și lung de circa 5 cm. Ochiul are deasupra o dungă neacoperită asemenea unui neg, colorată intens în roșu strălucitor. Gâtul cocoșului de munte prezintă un penaj bogat care se zbârleste în epoca rotitului, urechea este acoperită de un moț de pene iar coada desfacută are extremitatea de formă convexă fiind formată din două părți suprapuse. Femela nu este atât de viu colorată, dominant fiind o culoare ruginie, peste care sunt pete negre, abdomenul fiind ceva mai deschis. La cocoș, picioarele sunt scurte fiind încălțate până la degete care la rândul lor sunt prevăzute cu niște excreșcente cornoase, ce îi măreste suprafața de sprijin împiedicând astfel picioarele să se afunde în zăpadă. Cocoșul nu este sociabil, se apropie de găină numai în perioada împerechierii. Este o pasăre poligamă. În mod normal văzul și auzul sunt bine dezvoltate, cu mențiunea că în timpul rotitului, prin deschiderea tare a ciocului, nu aude, i se astupă canalul auditiv ceea ce permite vânătorului să se poată apropia mai mult. Glasul constituie mijlocul de identificare a locului unde se găsește cocoșul. Așa-zisul cântec al cocoșului se compune din două părți: prima “toacă”, constă în sunete guturale asemănătoare cu cele rezultate prin baterea a două lemne uscate între ele, a doua parte “tocilatul”, seamănă cu sunetul produs de frecarea unei lame de tocilă pe care se ascute.

Glasul femelei este un fel de “got-got”, de unde provine și numele de gotcă. Biotopul cocoșului de munte, îl constituie pădurile întinse de molid de la limita vegetației forestiere, câtmai puțin umblate de om și mai puțin folosite pentru pășunat. Precipitațiile abundente de la această mare altitudine fac solul reavăn uneori turbos în care se dezvoltă o faună ce completează hrana vegetală. În prezent este constituit din puținele arborete bâtrâne de molid, care mai există, niște resturi de arborete rărite cu luminișuri, arbori cu coroane lungi, soluri înierbate cu mușchi, ferigi, unde mai găseste condiții favorabile de hrană. Cocoșul este mai mult vegetarian, mănâncă ace de molid, brad, muguri de rășinoase, frunze dar și insecte, viermi, larve. În Bucovina, populațiile cele mai ridicate se află în pădurile ocolului silvic Vatra Dornei, Cârlibaba, Dorna Candreni și Broșteni. În general se află localizat numai în zona rășinoaselor, a molidișurilor îndeosebi. Cântatul începe dinainte de a se face ziuă, din această cauză este greu de perceput, mai ales că și penajul îl ajută dar mișcarea din copac îl trădează.

Pe la mijlocul și sfârșitul perioadei de rotire cocoșul coboară foarte de dimineață pe sol. Perioada de rotire este aproximativ între 15 aprilie și 15 mai. Ei vin de cu seara pe locurile de rotire și înainte de a se culca rostesc cântecul prenupțial. Cocoșii bătrânii își mențin anual același loc de rotire dealtfel este fidel locului de rotit. Spre sfărșitul lunii aprilie, găinile își fac cuibul, cele tinere depun 4-6 ouă iar cele bătrâne mai multe. Clocitul durează 28 de zile. Cuibul este camuflat în așa fel încât să fie ferit de pericole. Principalii factori care au influențat asupra stării actuale a populațiilor de cocoși de munte în pădurile din Bucovina sunt: intervențiile umane, factorul principal care a dus la restrângerea acestei specii, tăierile rase pe mari suprafețe, a condițiilor de viață ale acestor minunate podoabe ale pădurilor noastre. Păduri seculare și arborete bătrâne în care cântau cocoșii an de an în zor de zi au fost lichidate. Pe locurile sale de rotit au rămas numai resturi de exploatare și coaja arborilor. Un alt factor care a contribuit la diminuarea arealului și populațiilor de cocoși de munte îl constituie modul cum s-a întocmit și aplicat planul de împușcare care s-a făcut global pe întreg ocolul silvic și nu pe locul de rotit.  Braconajul, este alt factor care se practică fără nici o frică chiar de către cei care poartă arma de vânătoare cu permis legal.

Pășunatul în păduri, câinii de la oi care răscolesc toate locurile. Să nu uităm de dușmanii naturali: mistrețul, râsul, vulpea, jderul, pisica sălbatică. Unele le distrug cuibul și ouăle altele chiar găinile care clocesc. Concluzionând, se poate afirma fără a greși că factorul principal care a dus la restrângerea arealului speciei în aceste păduri îl constituie metodele de gospodărire aplicate și tăierile masive. Unde să mai cânte cocoșul de munte când toate arboretele bătrâne au fost tăiate? Adevărații silvicultori trebuie să se grăbească și să aplice în mod conștient demersurile pentru împădurirea cât mai rapidă a suprafețelor de păduri defrișate. Pe hârtie lucrurile sunt frumoase. Există un plan de conducere și exploatare a arboretelor pe 10 ani (plan decimal inclus în amenajamentul pădurii).

Din păcate acest plan de exploatare nu se mai respectă, ocoalele silvice fiind obligate  din cauza factorilor economici să forțeze acest plan decenal. Pentru a ne bucura cât mai mult de cocoșul de munte, ar trebui să avem în vedere câteva aspecte ce privesc protejarea acestuia: identificarea locurilor de rotire și evaluarea numărului de cocoși la fiecare bătaie, planul de recoltare să se stabilească pe locurile de rotire în  funcție de numărul cocoșilor care rotesc. Numai acolo unde sunt mai mult de 4-5 cocoși se vapermite vânătoarea. Crearea unor zone de refugiu pentru cocoșul de munte, în masivele unde populația acestuia este în descreștere și interzicerea pășunatului în aceste refugii. Combaterea braconajului, răpitoarelor și a câinilor care hoinăresc prin păduri. Vestea bună pentru mama natură, dar mai puțin bună pentru vânători este că sezonul 2011 a fost ultimul de vânătoare la cocoși de munte. Spre surprinderea multora, anul trecut s-a modificat legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2011, mai exact modificarea perioadelor de vânătoare pentru anumite specii iar cocoșul de munte (Tetrao urogallus) nu se mai vânează ! Sunt mari șanse ca vânătorii să fi fost martorii ultimului dans al acestei specii, pentru o lungă perioadă de timpde acum încolo.

Vânătoarea trebuie să fie practicată în așa fel încât puterea de producție a fondului cinegetic să nu fie slăbită, din contră, să rămână pe teren pentru reproducție un efectiv suficient ca număr, sănătos și viguros. Vânătorul are datoria de a ocroti și îngriji vânatul și numai după accea îi revine și dreptul de a-l recolta. Trebuie să cunoască cerințele vânatului față de mediu și de a contribui la păstrarea lui după puterile fiecăruia. Pentru adevăratul vânător, aobserva, a studia și a îngrijii vânatul este o necesitate sufletească. Date fiind noile condiții de existență, ocrotirea lui este mai dificilă ca în trecut și ea trebuie să aibă la bază știința modernă și experiența acumulată.

Ceea ce caracterizează pe  adevăratul vânătoreste faptul că el nu găsește plăcere numai în a împușca ci și în simpla lui prezență în terenul de vânătoare unde are ocazia să se delecteze privind vânatul. Firește, nimănui nu-i convine să se întoarca acasă cu tolba goală dupa o zi de vânătoare dar ceea ce vreau să scot în evidență este că vânătorul adevarat cercetează terenul și în alte imprejurări decât în ziua vânătorii, că orice ieșire de acest fel este o ocazie de meditație, de reflecție asupra rostului vietăților din natură. Țara noastră se numără printe puținele din Europa care încă mai are multe bălți pentru vânatul acvatic, păduri de mare întindere pentru cerbi, urși și alt vânat mare.

Leave a Reply

Your email address will not be published.