cinegetica

Cerbul

Dar nu noi suntem inventatorii vanatorii, ea a fost si este lasata de la Dumnezeu ca mijloc unic de procurare a hranei și de existență pentru o sumedenie de animale, și de plante chiar, pe toate

nivelele piramidei trofice de la bază și până în vârful ei. Pentru mine vânătoarea nu e numai o hoinăreală, care ne înviorează trupurile lâncezite. E o baie sufletească, răcoritoare, care mai spală colbul de răutate și de acreală, ce ni se așează pe fire și în gând în marea uzină a vieții. Glonțul, pe care îl plasezi poate măestrit în spata vânatului, minunatele imagini spectaculoase și momentele trăite în acest mediu minunat, sunt doar o particică din mirajul pe care îl caut și îl trăiesc.

Îmi vine în minte o întâmplare pe care nu voi putea să o uit, fără peripeții și fără lucruri senzaționale și totuși mă îndeamnă să o scriu. Plec după masa cu paznicul M. socotind să ne întoarcem de cu seara

la cabană. Vreme caldă, frumoasă. Ce să ne mai încărcăm cu paltoane, cu bagaje? O felie de slănină și o bucată de pâine în buzunarul vestonului și o pornim încet spre “Vârfuri”. Din coasta Bicaseiului se înalță un muget de cerb prelungit și plin. Ne înfundăm în coasta prăpăstioasă, care pare a coborî

până în fundul pământului, încâlcită în bolovani. Ne așezăm în locul camuflat deja cunoscut cu vizibilitatea cea mai bună. Așteptăm, așteptăm… În stânga, tăietura cobora într-o vale din care începea un molidiș bătrân. În aceea pădure întinsă era taurul de cerb. Nu-l văzusem niciodată și totuși îl cunoșteam. I-am văzut ziua pe drumul forestier de lângă poieniță urmele mari, auzisem povești de la vânătorii bătrânii din sat, despre boncănitul lui.

Eram emoționată, aveam respirația controlată, ochii mari, lipsită de orice gând… După puțin timp… ”Oare văd bine?” Din pădure spre marginea poieniței iese o ciută, iese a doua, au spionat lărgimea cu boturile ridicate, cu urechile înalte. Nu-i nici o primejdie… se iveste și a treia ciută, și deodată izbucnește din taina pădurii deja acoperită de noapte, arătarea.

Taurul mare, îndesat în trup negru, ținut mândru… capul mișca încet crengile de coarne în dreapta și în stânga. Și ce coarne! Lungi, groase, poleite alb la vârfuri. Am rămas copleșită de măreția pe care o vedeam. Și-a ridicat botul și deodată cu o răsuflare fierbinte a năvălit din pâlnia gurii mugetului. Părea nehotărât, dacă să vina pe urma ciutelor, a făcut un pas, încă unul

scurt și socotit. Apoi a biruit puterea instinctului și din două sărituri a fost în mijlocul poieniței. Înaintând, a ajuns atât de aproape de noi, încât minunata mea carabină putea birui cu ușurință distanța. Paznicul îmi făcea semn, era momentul și dacă eram pregatită puteam să apăs pe trăgaci.

Mi-am dat râgaz, ca să mă mai încânt și de data aceasta de valurile puterii dragostei dătătoare de vieți noi. Însă noaptea era tot mai deasă, dacă mai întârziam mult pierdeam acest prilej, pe care mi l-a dăruit atât de neașteptat și nemeritat buna noastră zeiță, Diana.

Totuși prin luneta armei se desprindea bine ceea ce căutam: spata taurului. Am lăsat arma din mână fără regret. Nu am fost în stare a trag, nu aveam dreptul, era mult prea frumos ceea ce-mi vedeau ochii și nu știu dacă puteam să trăiesc cu povara conștiintei care mă apăsa cu gândul că am curmat viața unui suflet mult mai curat decât al meu… Coboram, pe urma cerbului, care se depârteaza și el și ne pomenim în fundul văgăunii cu noaptea pe noi. Cum să ne mai întoarcem prin întuneric, cale de 3-4 ore prin prăpastiile și haosul de căzături a pădurei seculare? Ne facem sălaș sub un brad, ațâțăm focul, împărțim frățește sărăcăcioasa merinde și după ce ascultăm o vreme minunatele glasuri ale pădurii noaptea, ne zgârcim lângă foc, încercând să dormim cu tot junghiul de răceală, care ne pătrunde încet în oase.

Într-un sfârșit, truda totuși a dovedit, învelindu-mă în somn, am închis ochii două ceasuri. M-am trezit încremenită de frig, dar totuși cu mare bucurie în suflet, era minunat să respir acel aer puternic oxigenat, să fiu departe de casă în căutare de aventuri noi, fiind prima experiență de acest gen…

Îmi cade cea dintâi privire asupra paznicului. Și-mi zic: Ce e cu omul asta? Stătea lângă foc, în cămașe! Mă frate, dar e vreme de stat în cămașe, noaptea, cu bruma de două degete?!

Dau să mă ridic și atunci am găsit ce se întâmplase, eram acoperită cu vestonul paznicului. Mă văzuse noaptea chinuită în somn de frig, și-a dezbrăcat haina să mă acopere și a stat toată noaptea într-o frunză de cămașe, priveghind.

Când l-am mustrat, mustrare plină de admirație, mă încredință că nu i-a fost greu… Nu m-am putut stâpâni să nu-i sărut obrajii învinețiți de frig și acum năpădiți de rumeneala emoției. Începea să se crape de ziuă, printre crengile brazilor razele soarelui îmi mângâiau fața care se dezmorțea… Doar câteva minute am zăbovit cu gândul. Apoi, senin, m-am încântat de alte priveliști și m-au furat alte gânduri… Am luat-o din loc spre casă, mă desprindeam cu greu de acele locuri pline de emoție…dar cu mândrie și plinătate în suflet!

Despletind cosița de aur a plăcerilor din vânătoare, dacă cercetezi cu luare aminte, firele din care e alcatuită, vezi că brutalul sfârșit al focului de armă și dobândirea unui vânat, sunt numai o parte, de cele mai multe ori copleșită de alte izvoare de mulțumire… este ambianța, peisajul, ancestrala plăcere și dorința de aventură.  Fotografierea animalelor salbatice a ajuns să fie un sport pasionant. Această pasionantă activitate oferă toate elementele care alcătuiesc plăcerea vânătorului, cu avantajul că în locul brutalului foc de armă, aducător de moarte, e expunerea de o clipa a animalului, care nu a fost nici măcar tulburat. Tot mai numeroși sunt vânătorii care au părăsit arma înlocuind-o cu aparatul fotografic. Tind să mă apropii de problema “dreptului” vânătoarei, trebuie să constatăm că vănâtoarea e răspunzătoare în mare parte de dispariția sau ajungerea în prag a dispariției a multor specii de păsări și animale, atât vânătoarea profesională cât și cea recreativă, ca și tendința de a ocroti vânatul folositor, prin distrugerea răpitoarelor. Oricine are drept la recreație. În principiu nu sunt motive pentru a o elimina din sfera îndeletnicirilor recreatoare. Însă este necesară îngrădirea și aplicarea de măsuri mult mai drastice pentru combaterea braconajului, care din păcate există din totdeauna. Vânătoarea are elementul brutal al uciderii. Totuși nu are și justificată oprirea ei. Necesară însă, reglementarea severă și mai ales încurajarea evoluției vânătoarei spre preponderența elementelor ei de plăcere spirituală. Bănuiesc că mulți vânători care ar citi aceste rânduri ar respinge gândurile mele. Însă judecata și-o face fiecare singur pentru el. Pentru unii e virtute ceea ce apare pe constiința altuia ca păcat !

Emotii si trairi asternute pe hartie si publicate in revista de vanatoare Diana, Timisoara.

Lavinia-Flavia Pavel

Leave a Reply

Your email address will not be published.